Deși termenul „digital signage” se impune abia în anii ’90, rădăcinile sale tehnice încep mult mai devreme. La începutul secolului XX, neonul și reclamele iluminate au transformat orașele în spații vizuale nocturne – primul pas către publicitatea electronică.
În 1968, Hewlett‑Packard lansează primul display LED, deschizând drumul pentru panouri luminoase programabile. În anii ’70 și ’80, apar VCR‑urile (Philips, apoi JVC VHS) și LaserDisc‑ul, care permit redarea în buclă a conținutului video în magazine, aeroporturi și cazinouri – practic primele „playlist‑uri” de conținut digital pentru spații publice.
În paralel, flip‑dot‑urile (flip‑disc) sunt folosite în burse, transport public și panouri rutiere: afișe electronice robuste, vizibile outdoor, cu un consum minim de energie.
Anii ’80–’90 aduc video wall‑urile pe bază de CRT și apoi plasma/LCD, iar termenul „digital signage” începe să fie folosit pentru a descrie rețele de ecrane controlate de la distanță, cu conținut dinamic și programare centralizată.
De aici, evoluția a accelerat: media playere dedicate, CMS‑uri, apoi soluții cloud‑based, analitice, integrare cu date de business și, mai recent, AI și senzori contextuali. Practic, de la un simplu „ecran cu reclamă”, digital signage‑ul a devenit o platformă media și de date în sine.